Moto: România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni. (Petre P. Carp)

Migrația este cel mai însemnat eveniment istoric în viața Europei de la 1989 încoace. Valul de imigranți a lovit țări precum Grecia, Macedonia, Serbia și Ungaria (mai nou Croația și Slovenia) care sunt copleșiți de situație. Cu toate astea Ungaria e singura țară care în afară de presiunea imigranților înșiși mai este supus și unei imense presiuni mediatice și politice. Moment prielnic pentru politicianul român să iasă la rampă: premierul Victor Ponta a început să comenteze pe marginea situației din Ungaria și pe marginea manierei autorităților maghiare de a rezolva problema.

Premierul afirmă sus și tare că Ungaria tratează imigranții ca pe niște animale, în schimb România i-ar trata ca pe oameni. Momentul este foarte bine ales, pentru că guvernul român nu trebuie să și dovedească veridicitatea acestei presupuneri, pentru că refugiații pur și simplu nu vor să experimenteze ospitalitatea României, iar când unii dintre ei din greșeală totuși nimeresc în România apucă să plângă de disperare.

După cele scrise mai sus s-ar părea că România nu prea are de făcut nimic în soluționarea problemei imigrației astfel Victor Ponta vorbește numai ca să se afle în treabă.Totuși, guvernul român ar avea ceva de făcut: în aceste momente dramatice când în Europa se vorbește despre solidaritate mai mult decât oricând, România la rândul ei ar trebui să fie solidar cu acele țări europene care se confruntă - și nu numai în imaginația lor - cu valul de refugiați. România în afară de critici (care sunt și ele binevenite dacă sunt făcute cu bune intenții; ceea ce nu este cazul României) ar trebui să ofere soluții constructive sau să ofere vreun sprijin acestor țări aflate în impas. Dar în loc de sprijin România își vede de interesele proprii: leagă problema imigranților de aderarea țării la spațiul Schengen. Sunt mulți politicieni care folosesc sistemul Schengen ca pe un pretext cu ajutorul căruia să absolve România de orice fel de responsabilitate privind chestiunea imigrației (despre integrarea celor 1795 puțin mai încolo).  Atât despre omenia statului român.

Dar revenind la critica premierului român împotriva Ungariei. Înțeleg eu că după ce a murit CV Tudor mulți alegători șovini au rămas fără tătuc, iar Victor Ponta e unul dintre acei politicieni oricum nu puțini la număr care ar vrea să devină gazda lor, iată încă o explicaţie, de ce critică vehement premierul român Ungaria, şi numai această ţară, cu toate că și în alte state europene au fost și sunt încăierări între autorități și imigranți și tot felul de alte probleme. Pe de altă parte România de obicei nu ia nici o inițiativă până când nu primește permisiunea puterii suzerane care în prezent este Statele Unite ale Americii. De fapt când critică Ungaria lui Orbán, România face jocul Americii, pentru care guvernul Orbán constituie o problemă deoarece Orbán nu este îndeajuns de obedient. Desigur, aceste jocuri politice pot fi înțelese, iar România profită de o conjunctură politică favorabilă în rivalizarea cu Ungaria, numai că nici guvernul român, și nici un alt guvern european nu-și dă seama de imensitatea problemei imigrării până când nu se confruntă țara lor cu această problemă. Din acest motiv, și pentru că problema refugiaților pe termen mediu și lung va fi problema întregii Europe, solidaritatea țărilor europene ar trebui să prevaleze rivalităților între state, și în loc de vorbe ar trebui trecut la fapte comune. Dar sunt sceptic în această privință pentru că experiența a dovedit deja de atâtea ori că la datul cu părerea, la criticat vecinii clasa politică românească (inclusiv udemeriștii, să nu ne facem iluzii) întotdeauna au excelat, dar la fapte mai mereu au stat foarte prost. Evident, dacă nu considerăm darea și luarea de mită, șpăguirea, minciunea tot niște fapte...

În sinea lui fiecare politician român îi mulțumește lui Dumnezeu (știm că politicienii români sunt foarte creștini) că în România nu vin imigranți, dar în public varsă lacrimi de crocodil pentru acești oameni nenorociți de soartă și în afară de asta aplică principiul de bază al politicii românești: lovesc în Ungaria când aceasta este la pământ sau când se confruntă cu probleme uriașe. În afară de acest principiu politic de bază, în criza actuală mai există şi un consens concret în politica băștinașă, și anume că România nu poate integra mai mult de 1795 de refugiați. Dacă ne gândim la faptul că în Ungaria într-o singură zi au ajuns atâția oameni cât ar fi capabil România să integreze în doi ani, ne arată imensa discrepanță între eforturile Ungariei (și a celorlalte state în cauză) și a României în această criză. De asemenea, dacă ne gândim la faptul că România este statul pe care iarna reușește să o ia prin surprindere în fiecare an, ne dăm seama cât de pregătită poate fi pentru integrarea unei comunități de musulmani care vin din state nedemocratice...

Dar să nu ne ascundem după degete: de fapt România n-ar fi capabilă să integreze pe nimeni, așa cum nici în trecut n-a fost capabilă niciodată de așa ceva, deoarece pentru elita politică românească din totdeauna integrarea a fost și este echivalat cu asimilarea, iar cei care nu au fost, sau nu au putut fi asimilați, au fost vânduți pe capete (vezi cazul germanilor și evreilor), au fost și sunt marginalizați (vezi țiganii), sau au fost și sunt considerați dușmanii eterni ai românilor –evident că mă refer la maghiari. Cu o asemenea tradiție, într-o țară unde personajul iconic al șovinismului și xenofobiei este înmormântat cu onoruri militare (da, mă refer la CV Tudor) despre ce fel de integrare ar putea fi vorba? Societatea română nu numai că nu este pregătită, dar pur și simplu nu poate concepe ideea de integrare a unei comunități care este totalmente diferită de cea română. De aceea Victor Ponta și toți politicienii care oricum nu pot și nu sunt capabili să facă nimic ar trebui să tacă mâlc, și să mulțumească lui Dumnezeu în fiecare zi că imigranții nu vin în România, pentru că singura șansă care poate scoate România și acum din belea, care i-a surâs de atâtea ori și în trecut, este norocul. De această dată norocul de a fi ocolită de istorie.